In ajun de Craciun…

Iar… e iar iarna; zapada, frig. Pana acum nu e o descriere chiar foarte reusita a ceea ce inseamna anotimpul alb. Azi e ajunul Craciunului… Da, el… batranul cu barba alba si lunga cu plete albe care aduce in fiecare an prin noi insine un strop de bunatate si fericire. Ne amintim sa daruim, ne amintim sa primim, ne amintim sa apreciem, ne amintim sa ne bucuram si sa cantam. Sarind peste toate partea traditionala a Craciunului si simbolistica… cu prunci, vestirea nasterii si tot tacamul, sarbatoarea craciunului, fie ea pagana sau nu, mostenit de la stramosi sau stabilita de crestini la o data oarecare intr-un calendar oarecare, ramane o zi a facerii de bine si a bucurieri. In 19 anisori am invatat ca nu e important ce primesti, e important sa primesti… nu e important cat daruiesti ci cum daruiesti. Mai vreau sa spun doar atat: cantati in aceasta zi, vestiti ca sunteti fericiti si ca asteptati sa vina clipa in care daruiti si primiti; uitati pentru cateva momente de orice grija. Cautati sa vedeti valoare unu-i “nimic”… atat de multe se pot ascunde in foarte putin si atat de putin se ascunde in foarte mult.

Craciun fericit !

La multi ani!

Ai invatat sa zambesti
in fiecare primavara,
ai invatat sa te joci,
in fiecare vara,
ai crescut cu fiecare toamna,
si-ai invatat cu fiecare iarna.
Nu de mult, iubesc si zambesc
mai mult cu fiecare primavara,
Iubesc si cresc
mai mult cu fiecare vara,
iubesc si visez
mai mult cu fiecare toamna,
iubesc si invat cu fiecare iarna.
Anul meu se masoara in anotimpurile tale..
fiecare zambet de-al tau imi aduce primavara-n suflet
rasul tau ma incalzeste ca o raza din soarele verii;
cand ma tii in brate simt toamna tarzie in mainile tale,
o liniste deplina…
iar cand nu esti langa mine, cel mai aprig, cel mai nrodic
vant ma bate..departe de mine, spre tine.
Acum ai 16…iti doresc din inima toata fericirea din lume,
sanatate si noroc.
Nu-ti spun “sa fii iubita” pentru ca asta stiu deja…esti iubita;
esti iubita mea, iar eu stiu ca sunt al tau.
La multi ani!

…si s-au facut 10

…au fost 5 – cand am mai scris despre asta- uite ca s-au facut 10. Un numar frumos avand in vedere ca reprezinta numarul de luni, a doua suflete, de cand s-au gasit unu pe altul. Doua culori, amestecandu-se formand o nuanta uniforma in cele… e ceva diferit si special – iti coloreaza viata in caldura si raze de lumina – un procedeu care necesita timp si cu siguranta, daruinta celor doua culori. Normal, fiecare simte pentru celalalt cam cum spune poetul “ce bine ca esti, ce mirare ca sunt” dar amandoi stiu defapt ca nu e asa… fiecare e constient de importanta si unicitatea lui… cel putin pentru sufletul pereche. Timpul trece oricum pe nesimtite… indiferent ca faci ce-ti place sau nu; de ce sa nu treaca macar simtind ca faci ceva pentru tine si pentru ce-i apropiati? Ce pot spune cu siguranta este ca timpul de pana acum m-a invatat multe si cu siguranta in ultima perioada m-a invatat ce inseamna sa fii fericit si sa iubesti si sa fii iubit. A fost doar o picatura din intregul ocean.

Cuvinte rescrise…

          Tuesday July 22, 2008 – undeva in jur de ora 12:00

Mi-e dor… dor de multe… dor de mare, de vant, de noapte cu valuri de mare ce se sparg in tarm si nisip sub picioare, de suflet cald, de foc, de cantat… dor sa stau seara tarziu, afara sa simt mirosul de liniste si sa simt briza marii, sa aud pescarusii, sa ma trezesc fericit… dor de o mangaiere calda, sa nu am griji, sa nu am datorii de nici un fel fata de nimeni – nici macar de mine – sa nu am frauri, sa fiu liber, sa fiu eu… eu si tu… marea. E frumos sa spui “mi-e dor” te trimite la lucruri pe care le-ai facut cu placere, de care-ti amintesti cu bucurie, dar e dureros cand spui “mi-e dor” si te gandesti ca nu mai apuci clipele trecute… mi-e dor.
(  si mie mi-e dor…dar clipele trecute se pot intampla din nou… e foarte frumos sa-ti amintesti dar cred ca e si mai frumos sa retraiesti bucuriile pe care le-ai simtit odata..punct si de la capat…”va fi un alt inceput…”  )

 

         Tuesday July 22, 2008 – undeva in jur de ora 23:00

Ploua… e liniste si frumos. Se aud picaturile de ploaie, cerul lumineaza pamantu cu fulgere, il zguduie cu tunete si il spala cu apa lui. Liniste, impacare, intelegere… asta inseamna ploaia… e o stare de spirit, un sentiment. Ploaia ne invata, ne invata multe, trebuie numai sa stim sa intelegem… picaturile ei ne spala de tot ce-i rau si neplacut, fulgerele ei ne lumineaza ochii si mintea, ne ajuta sa intelegem, sa vedem dincolo de tot ce-i comun si normal, obisnuit… iar tunetele… tunetele ne invata sa nu ne temem… frica e o slabiciune, trebuie sa plece si ea odata cu picaturile ce se scurg in pamant…

 

         Wednesday December 31, 2008 - undeva in jur de ora 13:00

“Ploaia care va veni, le va potopi pe toate” – de aici plecam… hai sa zic ce inteleg eu de aici.

… si tu ai fost ploaia ce a cazut peste mine, si le-a potopit pe toate cele rele, si tu m-ai curatat si mi-ai dat putere si sclipire, speranta, tu m-ai linistit cu soaptele tale inecate in baltile mele de noroi, tu m-ai ridicat cu cantecu tau asemeni unei ploi calde de vara, doar tu m-ai facut sa ma cutremur, sa ma trezesc, sa ma sperii de mine ca apoi sa ma regasesc… si privindu-ma in lacul ploilor din viata mea, te-am vazut pe tine – in mine, asteptand o furtuna ca sa te imprastie in toata fiinta mea… si tu ma-ncalzesti in fiecare zi cu razele din sufletelul tau si tu ma linistesti, tu ma alini, tu ma cutremuri… tot tu ma fulgeri; tot tu stii sa ma alinti, tot tu stii sa ma iubesti; tot tu… tot tu ma mangai si ma trec fiori… se scurg in tot trupu’ meu ca siroaiele de ploaie… tu esti ploaia mea cu soare si lumina si tot ce-i bun si frumos, iar ploaia e dragostea mea…

si ca sa o lasam neterminata, inchei tot cu ghilimele – “ploaia e si intrebare, e si raspuns…”

 

         Saturday January 3, 2009 – undeva in jur de ora 23:00

O clipa… daca o clipa ar dura cat un sarut, tu ai fi omul ce poate masura timpul… chiar si viata ar putea dura o clipita… numai o clipa din infinitul etern: “clipe dulci se par ca veacuri…”

 

         Sunday January 11, 2009 – undeva in jur de ora 20:00

si soarele ti-a dat lumina si caldura lui ca sa poti lumina si incalzi sufletele altora, vantul ti-a dat o voce calda si cristalina ce poate sa adie in mine si sa ma cutremure si sa ma faca sa vuiesc in cantecul tau, campurile aurii, in vara tarzie, ti s-au impletit in par iar marea a picurat nebunia ei nesfarsita in ochii tai in sclipiri verzui… luna te-a invatat ce inseamna sa iubesti, sa tanjesti, sa astepti, sa o feri si sa primesti… tot ea te-a invatat sa te daruiesti si sa primesti caldura care vine din capatul celalalt de cer. ai invatat de la lupi sa strigi iubirea, sa o aperi si sa o urli in fiecare noapte spre cerul instelat… ai primit un strop de fericire, un strop de dragoste, un strop de bunatate si ai facut din toate un cantec ce l-ai scris cu grija pe pieptul meu, atingand fiecare coarda a sufletului meu… eu nu am atatea daruri, dar stiu ca acuma ceva timp, cand am intrat in lumea asta, am primit o scanteie poate… o scanteie ce ma lumineaza si ma trezeste din cand in cand… o scanteie de singuratate uneori, dar de cele mai multe ori e o scanteie de fericire, de lumina, o scanteie ce poate aprinde un foc… un foc ce odata aprins cu greu se mai stinge si care mistuie in el toata singuratatea, iar cenusa ce ramane e curata si fara de pacat… si focul arde, arde intens, arde fierbinte si arunca spre vazduh mii de scantei… e un foc care nu mistuie, e un foc de lumina si caldura… arde in furtuna, arde in ploaie, arde in zapada, arde in sufleul meu si arde in sufletul tau… tot ce am primit eu iti darui tie, tot ce ai primit imi darui mie… daruindu-ne unul altuia… ce lucru mai frumos si mai maret ai putea sa-ti doresti ?

 

         Thursday January 15, 2009 – undeva in jur de ora 6:00

5 luni…? 5 momente, 5 sarutai, 5 priviri pe ascuns… au trecut pe nesimtite. Acum 15 are un nou inteles, e un numar norocos ca ne-a ales pe noi, e un numar magic pt ca e al nostru, e o zi frumoasa si fericita in fiecare luna… defapt ziua lui, e in fiecare zi, e in fiecare sarut, in fiecare imbratisare… e un eu si un tu impreunati cu trupul, cu gandul, cu sufletul… suntem unu. Ca e o zi, ca e o clipa, ca e un an, ca e un veac sau un secol, timpul ramane acelasi, instabil, nemasurabil, necunoscut si chiar inexistent… clipele mele, ale tale, ale noastre se masoara in altceva, nicidecum in secunde, minute, ore zile… nu astea sunt unitati de timp petru oameni obisnuiti… noi nu suntem obisnuiti, nu… avem ca prieten soarele cu razele lui, focul, copii din noi, jocul… avem tot ce putem visa !

 

Two suns in the sunset

         E o melodie de la Pink Floyd, care se cheama asa… ca in toate melodiile de la baietii astia, mesajul este unul profund si patrunzator. Undeva pe sfarsitul melodiei se aud cuvintele astea:

“finally i understand
the feelings of the few
ashes and diamonds
foe and friend
we were all equal in the end”

…cuvinte care mie mi se par absolut formidabile; pline de esenta, inteles, intelepciune si de sentiment.

Un vis ciudat…

        Vis sau realitate? oricum sunt doua notiuni distincte, dar, uneori greu de separat. Cum stim cu totii visul este activitatea creerului in timpul somnului. In mod normal el ar trebui sa stea linistit, sa se odihneasca dar, datorita actiunilor din timpul zilei, ne raman in minte lucruri nerezolvate sau care au captat oarecum atentia noastra intr-un mod deosebit. Deci creerul este constient in subconstient cat noi suntem inconstienti. De cele mai multe ori visele sunt simple aberatii, dorinte ascunse sau constiente, dar, rareori arunca o viziune mai aparte asupra realitatii de zi cu zi. Aceste vise sunt de natura de a te pune in cumpana “vis sau realitate ?” – te trezesti, si-ti trebuie momente bune ca sa iti dai seama ca a fost un vis si nu e aievea. Un astfel de vis, care mi-a deschis oarecum un carnetel plin cu multe intrebari si aspecte deloc sigure din viata noastra de zi cu zi, ar fi urmatorul( pe care am sa-l povestesc foarte pe larg, fara sa pierd nici un amanunt ):

Sunt eu, in viata mea, normala, fireasca inconjurata de oamenii pe care-i cunosc si-i stiu. Totul e absolut normal. Defapt, un singur aspect iesea din tipare: toate lumea se purta foarte frumos cu mine… ba chiar si majoritatea “strainilor”, care mai tarziu s-au dovedit a nu fi chiar atat de straini de situatia mea. Dupa cum am spus, ca si in viata reala, avam prieteni, aveam iubita, mergeam la scoala, mergeam pe la diverse institutii sa-mi ridic hartii, chitante, sa platesc ce-i de platit etc. Totul bun si frumos pana intr-o buna zi, cand trebuie sa fac un control medical ( desi mai facusem unu cu ceva timp in urma pentru scoala de soferi ) si ma duc la un spital oarecare, cu o mare de oameni stand la coada. Dupa lungi asteptari ajung sa intru in cabinet, unde un domn tinerel, foarte stresat de duzina de oameni care i-a asaltat capul cu intrebari si presupun ca a atentat serios la nervii lui, ma intreaba cum ma chiama. Imi zic numele, el verifica intr-un catastif destul de mare, dupa care imi zice “imi pare rau, nu te pot ajuta… poate la alt spital, de oameni “veseli” gasesti ce-ti trebe…” la care eu foarte politicos si pe un ton induiosator il injur; el bolboroseste ceva dupa care zice “…o fi, cum zici tu, da macar nu-s schizofrenic ca tine! si nu asa oricum, schizofrenic cu acte ba! cu acte!”. Ies naucit din cabinet, alerg spre casa si-mi caut fisa medicala, foarte bine ascunsa undeva. Dupa indelungi cautari o gasesc, si citesc la ”Diagnostic: schizofrenic”. In momentul respectiv, camera a inceput sa-mi para rotunda, invartindu-se in jurul capului meu. Simteam o oarecare schimbare in mine, eram bulversat si nu stiam ce se intampla… ce inseamna asta? cum adica “schizofrenic” – eu sunt normal, am o viata de om normal. Ajung in fata oglinzii… ma privesc… ma recunosc cu greu, un chip schimonosit, cu ochii dusi, impaienjeniti, pierduti in imaginea din oglinda. Imi fulgera privirea si cu o constiinta de ghiata, desfac fir cu fir viata mea de pana in momentul respectiv: absolut toti prietenii mei – se purtau tocmai asa frumos cu mine pentru ca eram “special”, toata locurile, institutiile pe unde am fost – erau mai intai vizitate de parinti de prieteni, si anuntau posibila mea prezenta, pentru ca acestia sa ma trateze ca pe un om normal… mi se parea normal sa ma simt un om “normal” din moment ce nu ma simteam “diferit”, ma simteam doar “special” prin asta intelegand “iubit” “respectat” fara sa simt sentimentul de mila. Toate gandurile astea intr-o secunda… o viata trecuta prin fata ochilor intr-o singura secunda… atatea intrebari “oare ce-i care ma iubesc, nu o fac din mila? oare nu o fac din obligatie?”. Plec din fata oglinzii, inspaimantat de imaginea nefireasca a mea… o figura necunoscuta pana acum. Deja simt schimbarea… toate incep sa capete alt inteles… incep sa simt mila celorlalti, incep sa simt frica celorlalti, durerea. In mine e o furtuna de nedescris: “cine sunt defapt?” “cum pot sa traiesc acum, cand stiu ca sunt altcineva decat ce/cine credeam ca sunt?”.

          Vis sau realitate? Gandind cat se poate de normal… totul e posibil. Un poet roman, pe numele lui Nichita Stanescu, zice “eu cred ca noi suntem ceea ce ne aducem aminte despre noi insine…” si tind sa cred ca are dreptate. Adica noi suntem rezultatul urmarilor faptelor noastre; direct sau indirect suntem afectati de ele – ne caracterizeaza si ne reprezinta. Revenind la vis, poti trai intr-o lume in care o crezi intr-un fel si la un momentdat sa te trezesti in cu totul alta lume, undeva pe fundul unei vai… omul tinde sa creada in iluzii. Cum o lume poate fi o iluzie, de cele mai multe ori si omul poate fi o iluzie despre sine insusi – de aici si momentele in care esti perceput de ceilalti intr-un fel iar tu stii despre tine ca esti altfel – sau, pentru unii esti bun, pentru altii esti rau, pentru altii esti neutru. Ca in budism, cunoasterea de sine duce spre iluminare… cred ca daca reusesti sa te cunosti pe tine cat mai aproape de adevar, cu atat intelegi mai bine si realitatea lumii in care traiesti. Totul este foarte relativ… lumea se repereaza la niste notiuni: “corect – gresit”, “bine – rau” etc, dar ce stim despre fiecare? … cum definim “bine” cand in acelasi timp, pentru doi oameni diferiti acelasi “bine” poate reprezenta iadul sau raiul? adesea, binele cuiva duce la raul altcuiva… de ce zic adesea? asa e mereu… Traim in o lume in care se respecta o singura lege… cel mai puternic invinge – lege aplicata intregii planete; singura diferenta o fac oamenii – care incearca sa schimba aceasta lege, atotprezenta in univers, in “impreuna putem…” Deci ce stim despre lume? ce stim despre noi insine? ce stim despre ceea ce credem ca stim? ce stim? despre realitate? ce stim despre vis? asadar, VIS sau REALITATE ?

O privire spre viitor?

          Cum vor fi cele ce sunt ? cum vor fi atunci, si cum par acum ? cate din cele cate sunt acum vor fi undeva peste ani si cate vor fi, fara macar sa fi existat vreodata ? Ce senzatie va fi atunci cand vei fi aproape sa traiesti ceea ce s-ar fi putut intampla, sau sa-ti amintesti despre o posibila intamplare pe care nu ai avut ocazia sa o traiesti. E interesant cand te proiectezi undeva in viitor, fiind absolut sigur ca asa va fi - si iti vez viata ca un film, mai degraba ca o fictiune… nimic nu e din ceea ce pare a fi uneori. Dar cum sa poti fi sigur de trecut, cand nici macar amintirile nu mai sunt sigure… apar stersaturi, se invechesc, sar portiuni intregi – ba mai rau – se inlocuiesc. Imi place sa-mi aduc aminte lucruri, cum la fel de mult imi place sa-mi fac propriul scenariu la o mica parte din viitorul meu. Te simti extraordinar cand intr-un tarziu o mica fictiune din filmul regizat de tine devine realitate. Cel mai interesant, insa, e faptul ca trecutul influenteaza prezentul si prezentul influenteaza viitorul… luand-o asa un pic logic ajungi la concluzia ca din moment ce trecutul determina prezentul, deci, si prezentu determina trecutul cum si viitorul; asadar viitorul poate determina si el prezentul. Acum ma gandesc… viitorul pe care-l prevedem, daca-l regizam cat de bine posibil, si credem in el, oare nu influenteaza destul de drastic prezentul ? Cu putina vointa se pot modifica si amintirile, sa crez cu tarie in ceva ce nu a existat si nu exista, in ceva ce-ti doresti foarte mult, sau auto-sugestie… deci eu cred ca prezentul este cel mai vulnerabil si in acelasi timp ofera cele mai multe oportunitati. Concluzia ar fi… sa incercam sa traim ancorati in prezent… cu vise, fara vise; cum putem mai bine si cum ne simtim mai liber, dar nu merita sa-ti risipesti prezentul pe un viitor inexistent si nesigur… dar nici sa-ti risipesti viitorul in prezent.

Nimic despre…

          Nimic despre tot… sau mai bine zis cat de putin inseamna totul. La urma urmei viata are un rost – un rost pe care fiecare si-l gaseste in ceva. In arta, in serviciu, in bani, in cariera, in popularitate, etc. Eu cred ca un rost in viata il gasesti in familie – o familie care te creste si care te invata sa-ti gasesti rostul… iar rostul acesta e de a avea o alta familie. Eu cred ca “rostul” il gasesti numai in “doi”. Toate sentimentele nu-si au rostul daca nu-s impartite la doi, exact la doi (bine’nteles ca odata cu timpu rostul devine divizibil cu cel putin 3). O discutie imaginara a lui “unu” pentru “doi” ar suna ceva de genul:
          Sunt constient de iubirea cu care ma iubesti si de iubirea cu care te iubesc. Sunt fericit de fericirea ta si nu-ti cer sa te fericesti de fericirea mea. Sufar de suferinta ta si nu-ti cer sa suferi de suferinta mea. Stiu perfect ce trebuie sa faci si cum sa simti, stiu exact ce trebuie sa fac si sa simt, dar la fel de tare simt ca regulile trebuie sa se aplice mai mult in partea ta, cum si tu simti ca reglulile trebuie sa se aplice mai mult de partea mea. Te ascunzi de mine pentru a ma proteja, dar nu te poti ascunde de tine, eu fiind in tine, nu te poti ascunde de mine – cum nici eu de tine. Tot raul e spre bine cum la fel de bine se poate si invers… se zice ca drumul spre iad e pavat cu intentii bune… asadar viata nu e o viata atat de lunga precum pare - viata e o clipita; o zi dintr-o mare de ani; un strop din ploaia torentiala; un bob de nisip dintr-un desert – viata e cat o zi: te trezesti la rasarit si te bucuri de ziua ce vine, soarele te inconjoara incalzindu-te si luminandu-ti viata, ca intr-un final sa apuna  ca tu  sa te poti odihni o noapte. Asta e ce stim sigur, insa nu stim prea bine ce urmeaza dupa acea noapte care poate fi una eterna, sau doar un spatiu de odihna pana la un alt rasarit. Se zice ca atunci cand cauti raspunsuri, nu le gasesti niciodata inafara, oricat te-ai chinui, toate se gasesc in tine si numai prin tine poti simti ca te-ai gasit/regasit sau ca ti-ai gasit locul pe acest pamant. Ei bine daca vorbim de o viata in “doi” se schimba un pic lucrurile dar esenta ramane aceeasi: “tu” devine “eu” si “eu” devine “tu” ca apoi “eu” si “tu” sa devina un mare si unic “noi”. Stiu ca ceea ce spun nu este chiar la indemana oricui de inteles si de simtit, totusi ma astept ca “tu” sa intelegi si deasemenea sper ca “eu” si “tu” sa se mistuie in “noi” si ca fericirea lui “noi” sa fie totala… dar desigur orice foc are nevoie de timp sa devina cenusa, o cenusa care este aceeasi indiferent de ce materie/materii a ars focul… un foc din flacara intelepciunii si a viziunii asupra vietii. 

 

 

Apa trece…

Uite o zicala buna si tare bine spusa. Eu am auzit-o in forma asta, recitata de Motzu Pitis si mi-a placut tare mult… e plina de atat de mult tot, incat trebuie simtita si inteleasa… asta-i:

“Batranii spun ca apa trece si spun pietrele raman ;dar lucrul altfel se petrece pe vehiul nostru glob batran – caci piatra, orisicat de tare, Se macina si trece stand, iar peste trista-i macinare doar apele raman curgand…”

Sfat catre lume…

Stiu, sunt tanar – am 18 ani. Nu am cum da sfaturi, nu am experienta necesara in viata de a impartasi si altora sfaturi si raspunsuri, dar am invatat sa invat din experienta personala cate ceva si mai ales din experienta altora care au trecut deja prin viata, cu bune si cu rele. Nu vreau sa fac propaganda de nici un fel, dar lumea in care traim e mult prea rea pentru noi, ar fi pacat sa ne facem rau si singuri… sa avem o perspectiva pozitiva si incurajatoare asupra noastra. Dupa cum spuneam, incerc sa dau asa, un mic sfat tuturor – si am sa ma folosesc de data asta nu de cuvintele mele, ci de ale lui Dinu Olarasu – care ar trebui sa va deschida un pic ochii.

n-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit
e de-ajuns o mana de prieteni in asfintit
n-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit
e de-ajuns un cantec de-ajuns si putin infinit

chiar daca lumea-i un pic anormala
chiar daca anii sunt grei
sau cine stie ce razboinica yala
nu mai suporta chei

n-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit
e de-ajuns o mana de prieteni in asfintit
n-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit
e de-ajuns un cantec de-ajuns si putin infinit

atata ispita stralucitoare
atatea planuri, atata chin
iar ai uitat ca lume-ai facuta
din foarte putin

n-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit
e de-ajuns o mana de prieteni in asfintit
n-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit
e de-ajuns un cantec de-ajuns si putin infinït

si merita ascultata si melodia, minunata de altfel: http://www.youtube.com/watch?v=jaA8M5lHd78&feature=related